Poezia Mariei Martelli este de pământ, de cireși, de dürüm kebab din seitan, de răsaduri, ploi și caniculă, de sfârșitul lumii cum am știut până acum, de începutul lumii cum o visăm împreună, ființe umane și non-umane.

În volum relațiile între oameni și așa numitele animale de companie ajung în prim plan și consider că este primul volum de poezie de genul în literatura autohtonă. Versurile scrise cu și despre cățeii Aki, Nuna, Mușhi și Terra, precum și despre pisica Aria, sunt o explorare plină de iubire, curiozitate pentru celălalt și ascultare a ceea ce înseamnă coabitare pe cât posibil de justă într-o lume injustă.

Nóra Ugron

Foarte puține texte contemporane, și cu atât mai puțin cele de debut, se structurează în jurul unui concept „alunecos”, precum cel de „noroc”. Îl numesc alunecos căci poate cu ușurință să cadă într-un determinism problematic și să anihileze agentivitatea celor „mai puțin norocoși”, blocând formele de revoltă posibilă.

În mod surprinzător, Maria Martelli reușește în acest volum să deturneze această semnificație și să folosească „norocul” ca forță a acțiunii celor mai vulnerabili, cei pe care lumea capitalistă îi închide în cercul „inactivilor”. 

 Iulia Militaru

O sclipitoare țesătură a viului ni se oferă  în acest volum, în care distrugerea și extincțiile sunt puse față în față cu un orizont blând, radiind speranță: cel al trăirii împreună și al grijii față de toate legăturile ce ne susțin. 

Învăluită în manșonul intimității, această poezie propune o pledoarie solidă pentru regândirea lumii, în era capitalocenului,  și o interogație esențială: “Cum am putea trăi cu toții mai bine? “.

Alina Purcaru