Recitiri în Iarnă. Explorând genul în Gethen cu Ursula K Le Guin

Fiindcă e iarnă și am vrut să fie iarnă mai mult, poate pentru prima dată, am căutat cărți scufundate în zăpadă. Nu mi-a fost ușor să le găsesc – nu zic că nu sunt, dar în biblioteca mea nu prea erau. Atunci mi-am amintit de „Mâna stângă a întunericului” de Ursula K. Le Guin, un roman care se petrece în întregime pe Gethen, o planetă zisă și Iarnă. Acolo, un trimis al Ecumenului, Genly Ai, are sarcina de a convinge suveranii națiunilor de a se alătura ligii umanității. Mi-am zis că e momentul să o recitesc. 

„Mâna stângă a întunericului” e volumul care m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de ficțiunea speculativă. Până să o citesc, la 15 ani, credeam că SF-ul e o treabă plictisitoare de băieți, cu bătălii spațiale și inovații tehnologice complicate, explicate îndelung, fără suflet. Și într-adevăr SF-ul chiar asta a fost o vreme, dominat de bărbați a căror povești se axau predominant pe ceea ce se numește uneori „hard SF”, unde logica și tehnicile viitorului domnesc deasupra povești (între timp a început să-mi placă și asta în câteva instanțe, dovadă că am citit cu aviditate trilogia lui Liu Cixin, „Amintiri din trecutul Pământului”). Dar Le Guin mi-a dovedit contrarul. A ajutat și că făceam un curs online care m-a dus la ea, altfel n-aș fi pus mâna pe cartea ei. Până atunci, dacă îmi amintesc bine, tot ce citisem din domeniul fantasticului se oprise la cărțile de copii, de care mă lăsasem, începând să citesc doar beletristică „serioasă”, de „adulți” (sau mă rog – adolescenți, citeam Camus, Nabokov, JD Salinger, etc.).

Le Guin mi-a scurtcircuitat creierul, m-a făcut să-mi dau seama că acolo vreau să fiu – pe Gethen, sau oricare altă planetă care nu e Pământul. În alte timpuri, în universuri cu alte reguli. Eram fascinată de lumea pe care o construise, de frigul ce-ți intra în oase, de personajele de pe Gethen, a căror sexualitate și expresie de gen se activa o dată pe lună, conform unui ciclu – în restul timpului erau androgini asexuali. Cât de interesant mi s-a părut pe atunci gândul acesta, când știam puține despre non-binaritate și gendequeernes. Iar ea scrisese volumul spre finalul anilor 60! 

„– Genry, n-ai înțeles încă de ce am perfecționat și de ce practicăm Prezicerea?

– Nu…

– Pentru a demonstra că este perfect inutil să cunoști răspunsul la o întrebare greșită.” /66

Recitind-o, cartea m-a prins la fel de mult ca prima dată. Cu alt ochi acum, se vede clar influența antropologiei în scrierile ei, e ceva fascinant de observat: construcția minuțioasă a regulilor culturale a celor două popoare (unul o monarhie haotică, celălalt o birocrație de stat, ambele sub influența unui „shiftgrethor”, un mod de comunicare care presupune multe reguli de respect și prestigiu), influența mediului rece asupra modului de trai și supraviețuire (frigul care a afectat dezvoltarea tehnologiei; monismul lor influențat și de lipsa altor animale mari, care le-a făcut greu de imaginat dualismul pământean), spiritualitățile specifice (integrarea întunericului și a luminii, apoi superbe scenele cu Prezicătorii), regulile de dezvoltare a anumitor caracteristici sexuale și practicarea sexului în „kemmer” (un fel de „sezon de împerechere” lunar, cum ar veni – un precursor ce acum e dus în altă direcție în creațiile din ficțiunea speculativa erotică tip Omegaverse, de exemplu, unde hibrizi umani devin extrem de vulnerabili/lipsiți de control când intră în „călduri”), modificarea tabuului incestului (un experiment antropologic, mi se pare, fiindcă Le Guin știa cu siguranță cât de fundamental e considerat acesta în studiile antropologice), dimensiunea filozofică și profund umană a ideilor despre viitor, omenire, loialitate și critica naționalismului. 

„Dacă urăsc Orgoreynul? Nu, de ce aș face-o? Cum poți să urăști o țară sau să iubești alta? Tibe vorbește despre asemenea lucruri, eu n-am abilitatea lui. Eu cunosc oameni, orașe, ferme, dealuri, râuri și stânci. Știu cum, toamna, razele amurgului scaldă un luminiș pe o colină. Dar ce rost are să înconjori toate aceste lucruri cu o graniță, să le dai un nume și să te oprești cu iubirea acolo unde numele încetează? Dacă îți iubești țara înseamnă să urăști ne-țara? Atunci nu-i bine.” /185

Explorări pe o planetă fără gen și fără război

Cu toate că personajul principal, Genly Ai, nu e întotdeauna plăcut ca și povestitor, fiind mult prea închistat în preconcepțiile de gen binar ale societății din care vine, el este mecanismul perfect pentru a produce neînțelegere pe Gethen. Incapacitata lui de a înțelege non-binaritatea gethenienilor (sau mai bine zis, unitatea?), cât și modul lor de comunicare („shiftgrethorul”), îl duce la alegeri tot mai periculoase. Pe de altă parte, avem vocea localnicului Estraven, a cărui poveste o aflăm încetișor – pentru cine lucrează el, cui îi e loial (regelui Karhidish, sau celor din orgota?), ce îl interesează cu adevărat, totul ne e dezvăluit, eventual. Dar între timp, trebuie să stăm cu aceste pronume masculine alături de gethenienii ne-genizați, căci alte pronume Le Guin n-a îndrăznit să utilizeze.

M-am întrebat acum de ce, într-o asemenea societate, heterosexualitatea în relații sexuale ar fi considerată normalul? Probabil fără motiv, decât însăși anul în care a fost scrisă cartea, căci Le Guin și-a cerut scuze apoi pentru asta (în „Is Gender Necessary? Redux”, menționată în White, Donna R. (1999). Dancing with Dragons: Ursula K. Le Guin and the Critics). Și mai e un lucru pe care îl realizez acum, deși știu că și atunci am rămas nedumerită de el: de ce apropierea dintre cei doi (Estraven și Genly) nu ajunge să fie fizică? Deși întreg volumul e o explorare a unor idei împotriva dualităților pământe, acest refuz al sexualități îmi pare o modalitate de a pune mai presus sufletul/mintea (mai ales că uniunea lor ajunge să fie „mai profundă” poate, fiind telepatică – ori, poate, e și o rămășiță de homofobie acolo, cum sugerează Lamb și Veith, menționate în White, 1999?).

Până la urmă, ce face Gethenul e mai mult să ridice întrebări și dezbateri, decât să le răspundă. De exemplu, faptul că e o planetă fără război se datorează non-binarității locuitorilor, lipsei patriarhatului, lipsei mamiferelor mari (a căror exploatare duce la necesitatea acumulării de pământ și apoi la colonialism), sau frigului? Citind eseul lui Le Guin, aflu că toate acestea vin după – ea pornise cu ideea de a scrie despre inexistența războiului (în  „Is Gender Necessary? Redux”).

Mai e ceva ce admir la Le Guin, un lucru pe care atunci, la prima lectură, nu-l știam. Capacitatea ei de a se răzgândi, de a învăța, de a se contrazice. Dacă urmărești parcursul ei ca feministă, observi că începuturile n-au fost directe: și ea a fost afectată de cultura machistă a societății sale, și de cea a SF-ului. Dar, cu timpul, s-a schimbat. În „Is Gender Necessary? Redux” ea revine asupra eseului scris în 1976, la peste zece ani distanță, pentru a confirma dimensiunea feministă a romanului, pe care inițial încercase să o ocolească, nevrând să fie plasată într-o cutiuță strâmtă. Tot aici se scuză de faptul că oamenii negenizați par, totuși, să fie „bărbați”, ca și cum asta ar fi genul neutru, și menționează inventarea unor pronume non-binare pentru o versiune de screenplay a cărții. Deduc, de aici, că Le Guin ar fi fost cel puțin curioasă, dacă nu încântată, de experimentele gramaticale împotriva genului binar, cum e și folosirea „x-ului” în limba română.

Ca scriitoare, dar și ca cititoare, îmi dă speranță să citesc revizuirile acestui eseu: ele sunt semne că putem lua public poziții ușor greșite, pe care apoi să revenim. Poate chiar că o vom face (acum că lumea scrie tot ce-i trece prin cap pe internet). Important e că ne putem schimba, putem integra noi versiuni ale noastre. Și putem lăsa Gethenul să ne deschidă acele întrebări călăuzitoare care încă ne fac curiosix și care continuă să fie extrem de relevante și azi: cum ar fi o lume fără diviziune ierarhică de gen? Dar una fără război? 

În vântul înghețat al planetei, sub nămeții de zăpadă, acolo am fost și eu câteva zile, și vă spun, a fost mult mai frig decât mi-aș fi dorit, dar mi-am amintit de ce iubesc lucrările lui Le Guin și de ce încă abia aștept să mă întorc, sau să mă duc, spre cărțile ei. 

„Lumina este mâna stângă a întunericului, 

iar întunericul mâna dreaptă a luminii.

Două sunt una, viață și moarte, totuna,

precum îndrăgostiții în kemmerer, 

precum două mâini unite laolaltă,

precum țelul și calea.” /205